This article (Romanian language) aims to present the situation of gender equality policies in Romania and was written as part of the “Europe Unite for Comprehensive Sexuality Education Rights” project. You can read more about our project here.

Prezentul articol are ca scop prezentarea situației de fapt și de drept a ceea ce înseamnă politicile egalității de șanse pe teritoriul României. Vorbim despre un deziderat al generațiilor sau despre simple discursuri asumate politic?

Institutul pentru Egalitate de Gen a situat, conform statisticilor, România pe locul 7 (șapte) privind violența asupra femeilor. Tot sursele arată că asta ar însemna cheltuieli de aprox 10 miliarde de euro (undeva la aproximativ 6% din Produsul intern Brut al României). Am făcut această precizare pentru a avea o perspectivă la nivel macro a ceea ce presupune acest aspect.

Este important să înțelegem că violența de gen nu se rezumă doar la violența domestică, ci per ansamblul societății. Categoria vulnerabilă în acest sens sunt femeile, indiferent de statusul sau rolul social pe care îl ocupă.

Având prezentate la nivel generalizat situațiile de fapt, încercăm să analizăm ce face statul pentru a rezolva această reală problemă publică?  Există ea pe agenda publică sau politică, este de interes, se acționează într-o manieră sau alta?

Pentru a răspunde la toate aceste întrebări vom răspunde prin a ne orienta către politicile publice pe care România le-a creat de-a lungul timpului pentru a rezolva această problemă.

La nivel instituțional, actori centrali sunt: Agenția Națională pentru Egalitate de șanse între bărbați și femei (ANES) și  Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Cei doi actori își propun să asigure egalitatea socială în orice context și pentru toți cetățenii din România. La nivel practic, se observă că CNCD este o autoritate de stat sub control parlamentar care își desfășoară activitatea în domeniul discriminării. Aceasta a fost înființată în baza unei Ordonanței de Guvern 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Este important de analizat în contextul acestei ordonanțe care sunt criteriile de discriminare și cum acestea  sunt încadrate. Într-o concluzie scurtă CNCD are competențe în acest domeniu, însă are competențe limitate, iar sancțiunile pe care le oferă sunt modice și nu au efect pe termen lung, prin urmare l- am putea numi un factor de control, dar care centralizează și sesizează situații de  discriminare.

Ce este important să menționăm este faptul că O.G 137/2000 a fost unul din documentele ce au început a fi fabricate pentru pregătirea aderării la Uniunea Europeană, asumat în Tratatul de Preaderare. De remarcat este că de-a lungul timpului au fost aduse completări și modificări, aliniate cu principiile dreptului comunitar (european).

În domeniul egalității de gen există și  Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi. Aceasta este un alt document care aduce o serie de măsuri importante asupra protecției femeii împotriva violenței, însă este în egală măsură un măsură de politică publică adoptată la nivel discursiv. Problema nu apare doar la nivel instituțional – administrativ, ci și asupra faptului că cetățenii nu sunt conștienți întotdeauna de gravitatea actelor de violență asupra femeii. Legea  202/2002 face pentru prima data referire la o abordare integrată de gen a politicilor naționale, se stabilesc în capitolul al cincilea din lege o serie de mecanisme și de principii, însă ne lovim din nou de simplul mod de asumare la nivel discursiv – exemplele concrete fiind rare sau strict formale.

Există o serie de ordonanțe de urgență care relevă stabilirea prin lege a unor principii ce ating egalitatea de gen, însă și acestea sunt măsuri adoptate pentru îndeplinirea recomandărilor sau directivelor europene. Un alt exemplu marcant este reprezentat de către participarea activă a României în cadrul Convenției de la Istanbul. Aceasta este un document al Consiliului Europei adoptat de către cele 47 de state membre care vizează prevenirea și combaterea violenței împotriva femeii și a violenței domestice.  De remarcat este faptul că acesta fost adoptat în 2011, iar România a ratificat documentul abia în 2016 (la doi ani după ce fusese semnat și de către România). Trecând peste procedura birocratică, este important să vedem o serie de efecte sau măsuri, însă la nivel practic nu se adoptă o măsură de prevenție, motivându-se că există o serie de sancțiuni drastice privind violența asupra femeii.

În esență, toate aceste mijloace prezentate la mod general au ca finalitate crearea nivelului de echitate între femei și bărbați pe teritoriul României, însă paradigma care se naște reiese din faptul că responsabilii de politici publice își asumă la nivel discursiv, iar cetățenii nu creează o cerere. Prin urmare problema violenței domestice sau a violenței împotriva femeii rămân în continuare subiecte taboo sau care sunt de ordin personal, chestiuni private și transformate în acțiuni invizibile.

 Acest articol a fost scris de Victor Vladut, voluntar al asociatiei „Tineri pentru Tineri”, Bucuresti, Romania.